București – Ruse și retur ultima parte

În prima parte, pe scurt, mi-am povestit plecarea din București, drumul până în Giurgiu cu întâmplările și imaginile de pe parcurs.

A doua parte este despre trecerea în Bulgaria, găsirea drumului spre Ruse și descoperirea orașului.

***

La retur am tot salivat după o înghețată dar tot ce am putut să fac a fost să înghit în sec pentru că nu aveam o levă-n buzunar, fără sa găsesc vre-un exchange deschis duminică după prânz. Ajuns înapoi la statuia soldatului-general intru în parcul din spatele rondoului – o grădină de copaci imensă și udă, cam neîngrijită, însă destul de frumoasă.

În spatele parcului găsesc o intrigantă scară îngustă în trepte de piatră pe care decid să cobor să văd ce descopăr. Jos, o clădire cenușie cu un titlu mare ТРАНСПОРТ МУЗЕЙ” (Muzeul Transporturilor), închisă bineînțeles. O locomotivă expusă afară și câteva trenuri ciudate e tot ce-am putut vedea prin gardul de oțel, chiar și asa cred că se inscrie pe lista “de văzut” in Ruse.

Muzeul Transporturilor

Urc în oraș pe străduța dintre mall și spital ajungând pentru ultima dată la sensul giratoriu inițial. Îmi urmez calea spre România pe străzi cunoscute, chit că preț de câțiva kilometri am rulat pe contrasens. Conductă termică, vamă, pod, “ROMÂNIA”. Încurc puțin drumul printre camioane dar trec vama și mă întorc pe Șoseaua Prieteniei. Mă opresc la umbra unui conifer vis-à-vis de o benzinărie OMV și mai iau o gustare. Fundul începe să mă doară. Ajung iarăși în nordul Giurgiului și fac un popas la Mănăstirea Sf. Gheorghe.

Aici îmi iau un moment de respiro, mă hidratez, îmi refac rezerva și încerc să-mi ameliorez durerea pe care mi-o provoca șaua înfășurând-o cu un tricou îmbibat cu apă.

Pornesc pe drumul de întoarcere care mi se părea un calvar, ostoit de puteri, fără motivație, cu dureri în tot corpul, iar singurul gând pe care îl aveam era: “nu cred că voi reuși”. M-am oprit la următoarea benzinărie (a treia oprire în câțiva kilometri!), am cumpărat apă rece și m-am spălat și eu pe față, însă când am ajuns la șosea mi s-au înmuiat picioarele si mă gândeam serios să fac autostopul până în București. Dar cine să mă ia așa deplorabil cum arătam cu tot cu bicicletă?

Exact, de aceea încet, încet, târâș-grăbiș pe marginea asfaltului mă îndrept spre o destinație prea îndepărtată ca să mai știu unde merg.

Nici nu mai țin minte când mi-am încleștat dinții, am ignorat durerea și am început să pedalez fără să mă mai gândesc la ceva. Asta pentru că se făcea din ce în ce mai târziu și știam că mai sunt 60-55 de km până mă voi putea liniști. Vedeam doar marcajul de la marginea carosabilului, auzeam doar sunetul lanțului și simțeam doar cauciucul strâns pe ghidon de mâinile mele, nimic altceva.

Cert este că nu-mi amintesc multe până când s-a întunecat de-a binelea, pentru că atunci a trebuit să-mi montez farul. Unele sectoare de drum au fost chiar periculoase pentru că se lucra, era noapte, șoseaua era îngustă, iar în dreapta benzii de circulație se deschideau șanțuri adânci (și dureroase). M-am și speriat odată din cauza unui tir care venea nepăsător spre fragila mea bicicletă așa că am sărit voluntar în tranșee.

Apusul de intoarcere

Noaptea s-a lăsat grea, cu gândurile predominante „e prea târziu”, „e prea departe”. Da! Recunosc Jilava, câinii duc încă o bătălie surdă cu mine, însă ajung în București. Mă tenta sa spun „cu bine”, dar n-ar fi total adevărat. Ajuns în București parcă mi-am dat duhul…asa că decid să trișez.

Chiar daca era în jur de 23.00 găsesc un tramvai, mă urc în el chiar daca nu stiu unde duce și cobor la prima stație de metrou. Coborând pe scări la metrou mă salută o colegă de liceu, o salut și merg mai departe… Ajung în Dristor și apoi un ultim sprint spre casă. Intru cu bicicleta în curte și o văd așa chinuită, plină de flori de tei așa că dau cu puțină apă pe ea (măcar de aparențe, că am spălat-o doar pe o parte) și mă chinui să urc scările până la mine în cameră.

N-am mai stat în șezut o săptămână, febră musculară timp de 4 zile, refacere psihică îndelungată. Pe scurt, o experiență teribilă. Sunt multe lucruri pe care le-aș fi putut face diferit, printre care alegerea unei biciclete decente, îmbrăcăminte adecvată, valută și găsitul unor oameni care să aibe aceleași trăiri ca și mine și să ne motivăm reciproc.

Aceasta a fost inițierea mea în anduranța pe bicicletă, au trecut doi ani de atunci. O provocare și o nebunie, dar pe care am reușit să o duc până la capăt. Situațiile limită sunt cele în care scot tot ce e mai bun sau mai rău din mine, și cu siguranță mai sunt lucruri pe care vreau să mi le cunosc.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s