15 luni

Primele 15 luni cu un job fulltime au schimbat multe în perspectiva mea de om, atunci, la 22 de ani.

În primul rând e timpul. Ah, timpul atât de limitat care acum cu minim 9 ore petrecute într-un birou pare că mă strivește sub greutatea lui și totuși îmi pare că prea ușor trece. Urăsc faptul că aștept să vină weekend-ul. Nu-mi place idea de a vrea să treacă timpul mai repede, însă de multe ori o săptămână grea la muncă îmi duce gândul la vineri, la weekend, la trezit cu Soarele în față.

Am mai puțin timp pentru mine. Ceea ce înseamnă că sacrific din timpul în care aș putea învăța, citi, scrie, sau l-aș putea petrece cu cineva. Sigur, învăț, citesc, scriu și la birou, dar un job nu poate hrăni chiar toate hobby-urile pe care un om le are. N-am mai pus mâna pe chitară de vreo 7 luni.

Am devenit responsabil. Responsabilitatea era un concept nedefinit, undeva într-un colț al minții ce aștepta să fie vizitat. Ești plătit să faci o muncă și oamenii se așteaptă să vadă rezultatele acelei munci, sau măcar să poți dovedi că ai încercat să obții acele rezultate. Sigur, am avut task-uri și înainte, și nu remunerația mă responsabiliza în îndeplinirea acestora, dar de dorința de apartenență la o cauză; cu toate acestea, acum am dezvoltat o nou tip de responsabilitate, izvorâtă nu atât din așteptările pe care ceilalți le au de la mine, cât din propriile așteptări de la mine.

Mușchii au început să mi se atrofieze. Da, a sta la birou câte 8-9 ore, zilnic, cu săptămânile și cu lunile are un efect devastator asupra condiței fizice. Dacă e ceva ce mi-aș dori la un birou ar fi un duș, un vestiar și o bicicletă. Îmi tot promit că voi ajunge la sală, însă e pe muchie cuțit inghesuirea în program chiar și a unei singure ședințe pe săptămână.

Ba chiar m-am înscris la semi-maratonul din mai, doar ca să am o motivație în plus să mă pun în mișcare – cine ar fi nebunul să alerge 21 km și o suta de metri fără antrenament?

Sunt mai atent la oamenii cu care mă înconjur. Din moment ce nu mai pot petrece cât mi-aș dori cu foarte mulți dintre oamenii pe care îi cunosc sau pe care ajung să îi cunosc pe parcurs, am grijă să îmi potentez cele câteva ore sau minute cu oamenii din jurul meu. Nu-mi permit să arunc cu minutele și secundele în oameni care apelează la mine doar când au nevoie de ceva, de la care nu învăț nimic și nici măcar nu sunt o prezență plăcută. Am zis și am scris!

Când te vei întâlni cu mine într-un mijloc de transport în comun voi fi cu ochii în telefon, cu lecția de franceză în căști, citind un articol aiurea de pe net. Cele 90 de minute pe care le petrec zilnic în autobuz, metrou sau tramvai, sunt fructificate din plin. Atunci citesc și răspund la mail-uri personale, îmi verific mesajele si notificările pe Facebook, Twitter, trec prin câteva articole pe Flipboard, mai rezolv un nivel pe Duolingo și alte mici lucruri de genul acesta. Dependent de telefon scrie pe mine. Abia aștept o tabletă.

Mi-am stricat ochii. Cu siguranță, 15 luni cu ochii-n monitor nu au facut niciun bine vederii de vultur pe care o aveam. De multe ori mă concentrez la text, cifre, tabele, scan-uri mizerabile, ceea ce mi-a afectat vizibil vedera. Încă nu am fost la un crontol, dar acuitatea la distanșă e la pământ. Nu vreau să port ochelari de vedere! :-(

Am învățat să fiu un profesionist. Știu cum să abordez oameni diferiți în situații diverse și mă pot descurca să găsesc soluții, sau să ajut la găsirea soluțiilor, atunci când e nevoie de mine. Câteodată nu îmi este ușor să-mi mențin calmul atunci când există presiuni și tensiuni interne și externe, iar alteori nu îmi este ușor să-mi gestionez succesele.

Am avut oportunitatea de întâlni oameni foarte mișto și oameni foarte tari în domeniile lor. Oameni care au avut noroc, oameni care au muncit, oameni știu să facă un singur lucru foarte bine. Chiar dacă nu sunt pedagogi, aceștia mi-au predat lecții prin simpla interacțiune cu mine.

15 luni nu e puțin timp. Am jonglat între birou, ASER, facultate, proiecte personale și timpul liber. Oricum, e mai mult decât pare atunci când privesc în urmă și exclam – ce repede a trecut!…

Ideea este că job-ul te acaparează ușor-ușor, pe nesimțite cum ar zice un fost prof de-al meu, într-atât încât îți dai seama că la asta de gândești de la 9 dimineața și până seara, iar câteodată te gândești la vreo speță încurcată de la birou în timpul unei cine liniștite de weekend sau îți răsună în minte vreo frază enervantă a unui coleg.

Fie că vrei, fie că nu vrei, îți dai seama ca îți place să fii bun la ceea ce faci și investești multe din resursele tale de timp, energie și intelect.

La linia de final rămâne doar să scriu cu litere aurite răspunsul la întrebarea: îmi place să fac ceea ce mă pricep să fac?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s