Arhive pe autori: mihaidima

The Dance

„Dance, dance, otherwise we are lost!” spunea cu hotărâre Pina Bausch evidențiind cu atât de puține cuvinte pasiunea care i-a călăuzit toată viața. Pasiunea demonstrată zi de zi a ajutat-o pe Pina să își transforme munca în valoare certă, ridicând-o la rang de artă.

Acum șase ani când eram cu puțin mai tânăr ca tine cred că mi s-a întipărit cu litere aurii fraza de mai sus, adaptată: „Învață, învață, învață, altfel ești pierdut!”.

Cu toate că nu aveam certitudinea atunci,am găsit în ASER pasiunea pentru experiențe de învățare și am găsit în oamenii din ASER pasiune demonstrată în fiecare eveniment, proiect sau întâlnire informală. Am mai găsit și valoroasele resurse fără de care nici nu mă pot imagina în prezent.

Pasul spre educația superioară, facultatea, este în opinia mea cea mai importantă etapă la începutul călătoriei noastre de tineri adulți. Este acel „intermezzo” între sistemul ultra formal de educație, cu care ne-am obișnuit în cea mai mare parte a vieții noastre, pe de o parte și lumea în care vom avea libertatea de alege pentru noi și de a fi responsabili în totalitate de deciziile noastre, pe de altă parte, mai ales după încheierea ciclului universitar.

Mă adresez ție, studentule, om în plină dezvoltare, care ai în față cele mai importante decizii din viață: intri în aceast univers (n.r. a se citi universitate) liber, fără niciun fel de obligații, dornic de a învăța despre ce se întâmplă în lumea ta, dar mai ales dornic să te cunoști.

Acum, când tu ești cu puțin mai tânăr ca mine, lasă-ți în urmă timiditatea și fricile și îmbrățișează resursele care îți stau la dispoziție, fă cunoștință cu oameni noi șiînvață, învață, învață!

P.S. Cum să faci asta altfel decât bucurându-te pe parcurs alături de oameni dintre cei mai faini?

Regăsiţi acest articol în revista Ghidul Studentului Economist publicata de ASER(Asociaţia Studenţilor Economişti din România) la începutul acestui an universitar şi distribuită gratuit.

15 luni

Primele 15 luni cu un job fulltime au schimbat multe în perspectiva mea de om, atunci, la 22 de ani.

În primul rând e timpul. Ah, timpul atât de limitat care acum cu minim 9 ore petrecute într-un birou pare că mă strivește sub greutatea lui și totuși îmi pare că prea ușor trece. Urăsc faptul că aștept să vină weekend-ul. Nu-mi place idea de a vrea să treacă timpul mai repede, însă de multe ori o săptămână grea la muncă îmi duce gândul la vineri, la weekend, la trezit cu Soarele în față.

Am mai puțin timp pentru mine. Ceea ce înseamnă că sacrific din timpul în care aș putea învăța, citi, scrie, sau l-aș putea petrece cu cineva. Sigur, învăț, citesc, scriu și la birou, dar un job nu poate hrăni chiar toate hobby-urile pe care un om le are. N-am mai pus mâna pe chitară de vreo 7 luni.

Am devenit responsabil. Responsabilitatea era un concept nedefinit, undeva într-un colț al minții ce aștepta să fie vizitat. Ești plătit să faci o muncă și oamenii se așteaptă să vadă rezultatele acelei munci, sau măcar să poți dovedi că ai încercat să obții acele rezultate. Sigur, am avut task-uri și înainte, și nu remunerația mă responsabiliza în îndeplinirea acestora, dar de dorința de apartenență la o cauză; cu toate acestea, acum am dezvoltat o nou tip de responsabilitate, izvorâtă nu atât din așteptările pe care ceilalți le au de la mine, cât din propriile așteptări de la mine. Continuă să citești

Imaginea de ansamblu

Îmi umplu timpul cu o mulțime de activități și provocări, am în jurul meu numai oameni cărora le descopăr noi calități în fiecare zi și nu în ultimul rând, am parte, din când în când, de călătorii în locuri frumoase.

Chiar dacă aș fi putut face mult mai multe lucruri, aș fi putut cunoaște mai mulți oameni și aș fi putut ajunge în mai multe locuri, mi-am ținut mintea mai mereu ocupată chiar dacă de multe ori total neproductiv.

Sunt anumite perioade în care m-am dedicat complet unei activități, când mi-am pus la bătaie tot capitalul intelectual (așa chinuit cum e) și tot timpul, ziua, noaptea, sâmbăta, duminica. Tot ce era necesar.

Sunt anumite perioade în care m-am dedicat complet unor oameni, am fost cel cu care au putut vorbi deschis despre situațiile în care erau, i-am ajutat dacă am avut cum să fac asta, le-am oferit tot sprijinul și toată afecțiunea mea, pentru că așa simțeam. Continuă să citești

EXPOSÉ – De cine ne ascundem?

Știți, înainte să iau o decizie mă gândesc mult. Și mă răzgândesc.

Și de fiecare dată e ceva în mine care e încă agitat și îmi aduce noi perspective asupra costului de oportunitate (ceea ce aș fi putut face în timpul în care fac ceea ce fac).

Înainte de a deveni în mod oficial „public” prin deschiderea acestui cont de WordPress,  mi-am pus următoarea întrebare: de ce fac eu asta și la ce mă expun? Mai simplu – riscuri vs. beneficii.

Now you see me, now you don't Continuă să citești

Stop stopping yourself! Stop wasting your time!

Nu visez aproape niciodată, iar atunci când o fac nu îmi amintesc foarte mult, doar crâmpeie fără vreun înțeles anume. Deasemenea, nu cred în oniromanție/interpretarea viselor, de data asta însă, am visat ceva ce îmi doresc să împărtășesc.

Înainte de asta, vă mai spun despre unul dintre cei mai buni prieteni  și unul dintre cei mai tari oameni pe care i-am cunoscut. Proaspăt absolvent al unei universități din Anglia, pot spune că îl admir pentru tot timpul pe care l-a petrecut acolo.

Sacrificii enorme din punct de vedere financiar, din punct de vedere al despărțirii de prieteni, și din punct de vedere al timpului petrecut învățând și exersând noțiunile respective (să spunem doar că au implicat foarte multă fizică).

Tipul de om care e în stare să se dedice și să muncească 80-100 ore pe săptămână pentru a ajunge la acel nivel pe care și-l dorește și pentru a obține rezultatele de care să fie mulțumit (iar ștacheta e sus, dincolo de câmpul vizual al multora dintre noi). Continuă să citești

Asta nu e cea mai bună versiune a mea

Sunt produsul propriului trecut, spuneam eu clișeic zilele astea într-o conversație despre micile noastre bucurii și tragedii personale.

Orice s-ar spune, singura concluzie realistă este că da, depindem foarte mult unde, când și în ce condiții apărem în viața unei familii. Contextul, mediul social și mediul înconjurător, oamenii din jurul meu și-au pus amprenta asupra creșterii mele.

Momentul în care am început să nu mai depind de ceilalți în propria dezvoltare (în general, suntem totuși dependenți unii de alții) a fost când am devenit conștient de propriile acțiuni, vorbe apoi de propriile gânduri. Adică din clipa în care miza a devenit găsirea de la fel de multe răspunsuri pe câte întrebări aveam.

De atunci, responsabilitatea deciziilor îmi aparține, și tot ce am realizat și tot ce nu am reușit să realizez, însumate, au ca rezultat acest Mihai.

Oglindă Continuă să citești

Ceva ușor, ceva frivol

Ceva ușor

Mici sau mari, angajați sau antreprenori, studenți sau nu, suntem plini de griji. Plini de probleme de rezolvat și de situații cu soluții de găsit. Bani, masă, casă, note, mesaje, task-uri, mail-uri, telefoane. Cu din ce în ce mai puține clipe liniștite, avem o viață crâncenă!

Iar eu sunt convins că nu suntem construiți de la natură pentru viața asta. Sigur, noi ne alegem calea și viața care ne place, dar ne lovim ca mici particule browniene (că tot am făcut atâta matematică) de alte mici particule browniene într-un haos care ne pune într-o ordine bine potrivită, dar ne și alterează dorințele și ideea de fericire.

Tocmai de aceea, avem nevoie de lucruri care să ne putem purta cu mintea limpede și inima ușoară de pe o zi pe alta.  Suntem norocoși totuși că putem foarte repede trece de la un gând la altul și găsim metode de a ne detașa de tot și de toate. Continuă să citești!