Am o viață uimitoare

De multe ori îmi spun, și poate și voi, că vreau o viață mai palpitantă, vreau o viață de care să mă bucur, să îmi ofere noi oportunități în fiecare zi, să simt că trăiesc. S-a promovat foarte mult conceptul de „trăiește-ți viața la maxim!”, „sete de viață”, „you have only one life” ș.a. care îmi strigă în față „AI O VIAȚĂ PLICTISITOARE!”. Chiar așa să fie sau e spălare pe creier?

Uimitor, grozav, special, deosebit, minunat, incredibil, extraordinar, irepetabil sunt cuvinte cu definiții pe care fiecare dintre noi ni le imaginăm diferit (știm cu toții, suntem unici) și depinde doar de noi dacă ne asociem sau nu cu sensul acestora. Ce mi se pare mie uimitor, pentru tine este probabil să fie un simplu „meh.” și viceversa.

De fapt nu aici vroiam să ajung, dar subiectivismul uimitorului e necesar pentru a înțelege totuși că avem și lucruri în comun. 

Ieri seară, în drum spre metrou, observ un bătrân care își plimba câinele în lesă. Nu ieșea cu nimic în evidență, dar eu am fost frapat de ridurile adânci și de ochii aproape ascunși între ele. Instant și inconștient, îmi trece un gândul că „eu voi avea grijă să am mai puține riduri la bătrânețe, să am grijă să am o viață mai bună, de care să mă bucur, el cu siguranță a avut un trai mai împovorător, cine știe ce greutăți înainte de ‘89 a avut.”

Au trecut câteva momente până mi-am conștientizat gândurile și nu mă simțeam foarte confortabil cu ele. Ce am eu uimitor în viață? Prieteni ca toată lumea, un job normal, școală, familie, etc. ETC? Mai știu eu să mă bucur de lucrurile de care mă înconjur?

Atunci când sunt multe lipsuri, te bucuri de lucruri oricât de mărunte ar fi ele. Știu sigur că mama și mătușile mele se bucurau pentru o pereche de blugi, pentru un ceas demână, pentru o pereche de dresuri! O ciocolată, un bilet de cinema, o masă mai bogată la UTC. Câte nu sacrifica tata să mai pună mâna din când în când pe un pachet de Kent?

Mă plâng că nu am tot ce îmi trebuie în viață, dar sunt eu în stare să renunț la anumite lucruri pentru ceea ce îmi doresc? Sacrific eu la fel de multe cum făceau părinții mei sau părinții voștri? Răspunsul este cu siguranță nu. Nu cred că am apreciat destul lucrurile care „au venit de la sine” și care mi-au permis să am o viață normală până acum.

Suntem nemulțumiți de transportul în comun din România, însă tata, când era la liceu, prefera de multe ori să meargă cu bicicleta 30km până acasă la el decât să aștepte cine știe cât „rata” și să stea înghesuit între o mulțime de oameni care depindeau de cursa respectivă, între o capră și un sac de varză (la propriu!). Nu ne place să facem o oră de voluntariat, pentru că oricum părinții noștri au făcut destulă „muncă patriotică” și pentru noi, la grădină, la livadă, la porumb.

Atenție, nu spun că trebuie să fim mulțumiți cu ce avem, doar să fim recunoscători și să apreciem că suntem înzestrați cu mai mult decât cu numai o generație în urmă, cel puțin la nivel material, iar dacă am sărăcit din alte puncte de vedere, rămâne de văzut. Cred că este important să facem și noi tot ce putem pentru ca următorii să spună aceleași lucruri despre generația noastră.

Pentru ca lucrurile care sunt uimitoare pentru noi să li se pară și lor banalități și să aibe astfel dorința de noutate și să continuie dezvoltarea.

Viața mea este uimitoare! Trebuie doar să descopăr mai multe din ea.