Știți, înainte să iau o decizie mă gândesc mult. Și mă răzgândesc.
Și de fiecare dată e ceva în mine care e încă agitat și îmi aduce noi perspective asupra costului de oportunitate (ceea ce aș fi putut face în timpul în care fac ceea ce fac).
Înainte de a deveni în mod oficial „public” prin deschiderea acestui cont de WordPress, mi-am pus următoarea întrebare: de ce fac eu asta și la ce mă expun? Mai simplu – riscuri vs. beneficii.
Sunt produsul propriului trecut, spuneam eu clișeic zilele astea într-o conversație despre micile noastre bucurii și tragedii personale.
Orice s-ar spune, singura concluzie realistă este că da, depindem foarte mult unde, când și în ce condiții apărem în viața unei familii. Contextul, mediul social și mediul înconjurător, oamenii din jurul meu și-au pus amprenta asupra creșterii mele.
Momentul în care am început să nu mai depind de ceilalți în propria dezvoltare (în general, suntem totuși dependenți unii de alții) a fost când am devenit conștient de propriile acțiuni, vorbe apoi de propriile gânduri. Adică din clipa în care miza a devenit găsirea de la fel de multe răspunsuri pe câte întrebări aveam.
De atunci, responsabilitatea deciziilor îmi aparține, și tot ce am realizat și tot ce nu am reușit să realizez, însumate, au ca rezultat acest Mihai.
La fiecare treaptă a educației formale, fie ea bacalaureat sau fiecare sesiune, ni se cășunează pe profesori, pe materiile nefolositoare sau jalnice de examen, pe facultate, universitate sau pe întregul sistem de învățământ.
Și dacă ne mai și apropiem de sfârșitul unui ciclu (liceu, facultate, master) și nu avem job sau avem un job prost plătit fără o perspectivă clară de viitor, tot ce ne dorim e să scoatem vinovații. Sigur, suntem și noi puțin vinovați, dar în principiu suntem bietele victime ale balaurului cu douăsprezece capete pe nume sistem.
Să se rostogolească niște capete, zic! Vrem sânge! (aș putea să leg asta un pic cu ultimul episod din Game of Thrones pe care nu l-am văzut, dar nu o voi face)
Și totuși, au fost perioade când am iubit sistemul, în principal pentru că au fost câteva dăți când m-a avantajat. Și o astfel de situație a fost faptul că procesul meu de învățare început acasă de la primele cuvinte învățate, a prins frumușel viteză în învățământ, de care a și fost legat foarte strict până spre sfârșitul gimnaziului.
Atunci învățam din inerție. Continuă să citești
Am scris acum ceva vreme despre cât de greu mi-a fost să mă decid când am vrut să îmi iau un aparat foto mai bun și am promis că mă voi lăuda cu fotografii după ce reușesc să fac investiția.
După multe frământări am decis să-mi cumpăr, fără a face vreun fel de reclamă, un Nikon D5100 cu obiectiv standard (de kit) 18-55 mm AF VR. Mai jos, am inserat câteva rezultate după două săptămâni de joacă.
Un cățel în brațele unui bătrân. A se observa presa citită de acesta.
Următorul articol a fost scris pentru concursul de esee „Elev în comunism” organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (și Memoria Exilului Românesc) în aprilie 2008 (5 ani au trecut de atunci, incredibil!) .
„Sâmbătă. Astăzi mă trezesc mai dimineață. Trebuie neapărat să ajung la verișoara mea pentru că a făcut rost de niște zahăr și de niște ulei. La 7 fără 10 trebuie să fiu deja acasă ca să mă pregătesc de școală. Mă grăbesc. Deși suntem abia la jumătatea lui octombrie deja se întrezăresc primii fulgi de zăpadă. Frigul și pantalonii care mă cam strâng mă fac să întârzii și ajung acasă abia la 7 cu o sticlă de ulei și 2 pungi de zahăr. Mama se uită la jurnal. Recoltele sunt excelente, industria e ca pe roate, însă eu am ratat Mihaela. Ah, e prima dată când avem curent și ratez desenele mele preferate (nu că aș avea de ales).
Mama îmi prăjește niște ouă (bine că avem găini), iar eu îmi verific matricolele de pe sacou. Mănânc pe fugă și reușesc să mă și îmbrac între timp. Mâine trebuie neapărat să mă tund ca au început să mă ia la ochi profesorii. Continuă să citești
Aș vrea ca înainte să îmi răspundeți să vă gândiți bine la ce înseamnă „a da mâna” pentru voi. Sigur că cele mai importante persoane pentru fiecare sunt din familie și din cercul de prieteni, dar cu ei nu „dăm mâna” în sensul propriu. Cu ei ne îmbrățișăm, ne pupăm, ne strângem mâna bărbătește.
Chiar și având acest lucru clar în minte, răspunsurile vor fi dintre cele mai diverse, în funcție de ce găsim noi important la o persoană. Unii vor spune, poate, că au dat mâna cu un politician, cu un lider de opinie, cu o celebritate, cu un expert din domeniul lor, cu o persoană care a schimbat sau a inventat ceva.
Eu unul m-am învârtit prin multe locuri și printre foarte mulți oameni, însă dacă v-aș enumera numele lor, ați recunoaște proabil doar prietenii și cunoștințele comune, asta pentru că nu am căutat până acum să-mi creez conjuncturi prin care să cunosc oameni „din cercuri înalte”. Continuă să citești
Cafeaua, această licoare cu miros puternic, recomandată a fi servită caldă (sau la gheață după standarde actuale) care ne împăienjenește ochii și ne încarcă sinapsele cu noi energii, pentru mine intră în categoria „numai dacă este absolut necesar”.
Familia, prietenii și colegii știu foarte bine că nu sunt amator și că prefer orice altă băutură cafelei. Timp de 22 de ani aproape că nu am știut ce e gustul cafelei. Am rezistat miresmei îmbietoare (deși mama este mare cafegiu) și marketingului omniprezent încă din anii ’90, reușind să-mi mențin interdicția.
Chiar și atunci când eram foarte obosit și aveam nevoie de forțe noi, refuzam cafeaua cu următoarea rațiune: „voința este singura energie de care am nevoie”, iar într-un alt colț de minte îmi înflorea ideea că nu am nevoie de o substanță pentru a face anumite lucruri și dacă e important, pot să fac tot ce vreau cu motivația potrivită. Continuă să citești
Mihai Dima 