Asta nu e cea mai bună versiune a mea

Sunt produsul propriului trecut, spuneam eu clișeic zilele astea într-o conversație despre micile noastre bucurii și tragedii personale.

Orice s-ar spune, singura concluzie realistă este că da, depindem foarte mult unde, când și în ce condiții apărem în viața unei familii. Contextul, mediul social și mediul înconjurător, oamenii din jurul meu și-au pus amprenta asupra creșterii mele.

Momentul în care am început să nu mai depind de ceilalți în propria dezvoltare (în general, suntem totuși dependenți unii de alții) a fost când am devenit conștient de propriile acțiuni, vorbe apoi de propriile gânduri. Adică din clipa în care miza a devenit găsirea de la fel de multe răspunsuri pe câte întrebări aveam.

De atunci, responsabilitatea deciziilor îmi aparține, și tot ce am realizat și tot ce nu am reușit să realizez, însumate, au ca rezultat acest Mihai.

Oglindă

Învățăm din greșeli și asta știm cu toții, iar eu datorez mult eșecului. Dar la câte erori de judecată am făcut eu în viața asta (scurtă sau lungă, cum vreți) aș fi, în teorie, cel puțin la fel de înțelept ca Solomon. Dar nu e așa, pentru că m-am atașat prea mult de aceleași și aceleași lucruri care nu-mi fac bine și de care dintr-un motiv sau altul nu mă pot dezlipi de ele.

Ideea e că unele greșeli și-au făcut loc într-un mod meschin în comportamentul și atitudinea mea și am ajuns și eu să nu mai o părere așa rea despre ele, riscul fiind ca asta să fie capcana despre care știam, despre care toți îmi spun cum să o evit, dar care parcă era făcută pe dimensiunile mele.

Ca și pe piața de capital, pulsăm și cădem sub avântul sau sub greutatea propriilor puteri într-un ciclu infinit, dar ușor crescător.

Conștiința dorințelor noastre ne arată unde am putea fi. Câteodată, poate, am o imagine mai bună despre mine decât realitatea și atunci când mi se dovedește contrariul îmi dau seama de cum aș fi vrut să fiu de fapt. Conjunctivul perfect, acest mod al dorințelor și al acțiunilor nerealizate, expresie a regretelor și proiecție a posibilului din mine, nu-mi dă pace.

Cum ar fi ca în loc de „aș fi putut face asta…” să pot spune „am făcut asta”? Nu le putem face pe toate, de acord, dar măcar să facem lucrurile care ne reprezintă cel mai bine și care nu ne nasc în minte zeci și sute de scenarii cu „opțiunile pe care le-aș fi putut folosi”.

Nu totul este așa de gri, sunt și părți consistente din mine pentru care nu aș fi ales alte căi, am ieșit cel mai bine urmând traseul auto stabilit.

Dar asta nu e cea mai bună versiune a mea. Știu asta sigur pentru că știu ce aș putea face și văd în ochii oamenilor cu care mă înconjur că și ei cred că există un taler de gânduri, vorbe și fapte semnificativ mai greu în lumea propriilor mele balanțe.

Cum ar fi să fim cei mai buni în a fi noi înșine? Și până la urmă, de ce să nu facem cel mai bine ceea ce facem pentru noi?

Anunțuri

6 gânduri despre „Asta nu e cea mai bună versiune a mea

    1. mihaidima Autor post

      În mare, nu avem cum să-i cunoaștem pe ceilalți dacă nu ne cunoaștem pe noi. Sună ca predica unui preot, dar e adevărat, cel mai greu este să fim sinceri despre noi cu noi înșine. De aici, totul devine mai ușor de realizat, când știm cu ce marșăm înainte.

      Răspunde
  1. Pingback: EXPOSÉ – De cine ne ascundem? | Mihai Dima

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s