Alegerile sunt dificile pentru că știu lucurile la care trebuie să renunț atunci când iau o decizie. Costul de oportunitate, așa cum l-am cunoscut în cărțile de economie, este cu atât mai mare cu cât alegerile sunt mai ample și trebuie să renunț la mai multe „oportunități”.
Cunosc teoria obiectivelor și a priorităților, care îmi pot face alegerile mai ușoare, însă viața este făcută în acest fel de a lua decizii de la prima oră (să-mi încep ziua, chiar dacă m-am trezit cu 10 minute înaintea alarmei, sau să profit de acest timp în patul ăsta confortabil?) și de fiecare dată, parcă, găsesc cu ușurință avantaje și dezavantaje fiecărei variante.
Totuși, îmi dau seama că ezitările sunt cele care costă cel mai mult. Acest timp în care eu mă decid dacă să merg pe calea A sau B are costul de oportunitate cel mai ridicat, e timpul pierdut de mine însumi și de care sunt complet vinovat.
Observ în jurul meu oameni siguri pe ei, care iau decizii fără să clipească și nimic nu le stă în fața buldozerelor voinței lor, dar oare ce oportunități se rostogolesc pe sub șenilele acestora? E aceasta cea mai bună cale? Sau urmărirea cu strictețe a unor obiecte stabilite e calea cea mai de succes?
Oricât de mult aș vrea eu să transform întrebările de mai sus într-o dilemă, îmi pare că doar nesiguranța proprie nu-mi arată încă o direcție de urmat, pentru că, în adâncul conștientului meu știu că singura cale de a realiza lucruri, dacă nu mărețe, cel puțin remarcabile este să urmăresc un scop cât mai bine definit, un scop pentru care să-mi consum mare parte din energii și să ajung cât mai aproape de el.
Adică să reduc drastic timpul pierdut șovăind între alegeri.
Mihai Dima 