Să ne aducem aminte de ce învățăm

La fiecare treaptă  a educației formale, fie ea bacalaureat sau fiecare sesiune, ni se cășunează pe profesori, pe materiile nefolositoare sau jalnice de examen, pe facultate, universitate sau pe întregul sistem de învățământ.

Și dacă ne mai și apropiem de sfârșitul unui ciclu (liceu, facultate, master) și nu avem job sau avem un job prost plătit fără o perspectivă clară de viitor, tot ce ne dorim e să scoatem vinovații. Sigur, suntem și noi puțin vinovați, dar în principiu suntem bietele victime ale balaurului cu douăsprezece capete pe nume sistem.

Să se rostogolească niște capete, zic! Vrem sânge! (aș putea să leg asta un pic cu ultimul episod din Game of Thrones pe care nu l-am văzut, dar nu o voi face)

Și totuși, au fost perioade când am iubit sistemul, în principal pentru că au fost câteva dăți când m-a avantajat. Și o astfel de situație a fost faptul că procesul meu de învățare început acasă de la primele cuvinte învățate, a prins frumușel viteză în învățământ, de care a și fost legat foarte strict până spre sfârșitul gimnaziului.

Atunci învățam din inerție.

Nu-mi puneam întrebări prea multe, învățam pentru că așa trebuie și pentru că toți ceilalți o făceau.

Până am ajuns la primul mare examen, testarea națională/capacitatea/evaluarea națională, că nici ei nu mai știu cum să îl mai denumească. Un efort care atunci nu mi s-a părut foarte mare, dar care mi-a adus în față viitorul și posibilitatea de a interveni și eu în el prin rezultatele pe care le voi fi obținut.

Un copil ce respectă pe cât posibil ce i se spune acasă și ce i se spune la școală și a cărui cea mai mare boacănă era că nu-și făcea tema la franceză, poate pentru prima dată decide (cu toate că nu pe de-a-ntregul) unde își va petrece următorii patru ani. Deși opțiunile de liceu nu au fost în totalitate alegerile mele datorită valului de colegi ce mergeau cam în aceeași direcție, am ajuns unde mi-am dorit.

Atunci învățam pentru a obține ceva concret.

Pentru a intra la un liceu bun, dar asta era singura mea motivație, nu mă gândeam la profesori că ar fi mai buni, sau că voi avea un grup de colegi mai potrivit unui mediu de învățare, ci pur și simplu pentru că toți oamenii din jurul meu la vremea aia spuneau că Murgoci era cel mai bun din Brăila și nu se putea să nu fiu eu mândria familiei și să nu intru acolo.

Copilul neștiutor se transformă pe nepregătite pentru părinți și pentru frate într-un adolescent rebel, care nu vorbește și nu comunică în vreun fel considerat normal, începe să asculte muzici dintre cele mai ciudate (Dimmu Borgir în cazul în care chiar vă doriți exemple) și să citească. Nu mult în afara programei școlare, dar destul pentru idei înfloritoare într-o minte neantrenată.

A, și romantismul, să nu uităm de el. Necesar și zbuciumat, mi-a pus multe lecturi în mână. Și cum cititul cu pasiune e una dintre metodele cele mai versatile de învățare, pot spune că a fost o perioadă de accelerare a dezvoltării personale.

Atunci învățam pentru a-mi hrăni nevoia de cunoaștere și personalitatea.

Sigur, multe lucruri s-au șlefuit cu timpul, dar important este că bijutierul a avut piatra pe care să lucreze, chit că doar ce era scoasă din mină, murdară și opacă.

Am avut norocul ca cel mai mare ziar local să țină câțiva ani o pagină sâmbăta numită „Obiectiv Junior” în care scriau liceeni, la început numai din Murgoci, ca apoi să se extindă. Noi, doritorii de faimă precoce și de nume publicat, ne trimiteam creațiile redactorului șef și profului de română care le filtrau și într-un final le alegeau pe cele 4-5 care apăreau la ziar.

De două ori mi-am văzut scris numele pe hârtia care-mi părea așa de fragedă în edițiile respective ale ziarului. Cred că și acum mai am păstrate pe undeva cele două pagini de weekend ale Obiectiv – Vocea Brăilei, pe care de altfel l-am mai cumpărat o singură dată să mă uit la porțiunea despre job-uri (avertizare: mare greșeală!).

Faptul că mă chinuiam câteva zile să scriu frumos un articol, să-l fac de interes general și nici să nu mă prostituez (traducerea gândurilor de atunci: să nu scriu despre „muzica ascultată de adolescenți” sau despre „viciile tinerilor”), a fost pentru mine o inspirație și o metodă excelentă de a învăța despre jurnalism, despre gândurile celorlalți și mai ales despre ce gândesc eu (chiar și așa am surprins prea puțin din haos – care știam eu ce și cum este).

Atunci învățam pentru a mă face remarcat.

Exact, pentru că îmi doream să știe lumea cine sunt în liceul ăsta. Pentru că-mi plăcea cum îmi stătea numele cu litere aplecate în pagina cinci a ziarului. Faptul că articolul meu era acolo la secțiunea „Editorial junior” era o apreciere și o confirmare a calității creației și știam că fusese ales din alte zeci de texte trimise la filtrare.

În liceu mi s-a întâmplat încă un lucru extraordinar. Eram un obișnuit al olimpiadelor, nu conta subiectul, important era să particip (amuzantă potrivire cu celebrul citat al lui Coubertin). Ca la loz-în-plic, mai trag odată, poate se nimerește ceva. Pe parcurs mai aprofundez și eu ceva.

În clasa a zecea însă, învățând după un manual nepotrivit și având o memorie încă bună, combinată cu talentul de a improviza într-un mod logic, m-am calificat, aproape șocant pentru mine (și pentru profesor vă asigur) la olimpiada națională de geografie (ONG).

Vă spun sincer că a fost una din experiențele care mi-a marcat cel mai mult existența! Să fii timp de o săptămână la 900 km de casă la un loc cu alți 350 de tineri frumoși, deștepți și mai ales motivați, din toate colțurile țării este un lucru extraordinar pentru tipul neinteresant care se purta aproape plutind în haine negre pe holurile liceului.

Atunci învățam pentru a deveni cel mai bun.

Chiar dacă m-am calificat de pe locul al doilea pe județ și nu am reușit să iau nici măcar mențiune la națională, eu asta îmi doream și pentru asta luptam „în culorile lotului brăilean”. Acolo am cunoscut gustul competiției și eram așa (dar așa!) de motivat de cei din jur!

Începusem încă din clasa a șaptea sau a opta să cochetez cu voluntariatul, așa școlăresc cum era făcut de câțiva profesori grozavi. Primele clase la liceu m-au prins prea îndrăgostit pentru a mai acorda atenție și la cei din jur.

Pe același principiu al dorinței de a-mi confirma calități personale am participat la un „cros al tinerilor” datorită căruia am ajuns în curtea celei mai frumoase instituții de educație non-formală din Brăila – Clubul Voltin – datorită căruia am ajuns să cunosc tineri care munceau (citiți bine, munceau) doar pentru sentimentul de a fi avut o contribuție pozitivă în comunitate.

Sigur, multe cuvinte mari s-au spus atunci, dar am avut oportunități pe care nu le-aș fi primit nicăieri și care au avut un rol de definire a unei personalități maleabile. Am auzit și am rostit prima oară concepte precum proiect, management, voluntariat, obiective, activități, rezultate, comunitate, dezvoltare, și multe altele.

Atunci învățam pentru a putea ajuta.

Voluntariatul cel mai pur, cel mai dezinteresat. A fost momentul de start al „carierei” de voluntariat profesionist. Un voluntariat pentru care am dedicat tot timpul meu liber și motivul pentru care plecam mai proaspăt decât o parte dintre colegii mei de la școală. Pentru că eu urma să am parte de lucruri de care nu mai auzisem, flipchart-uri colorate sau discuții serioase și dojeni meritate.

Oricât de multe făceam, nu știu cum reușeam să nu neglijez foarte mult ce aveam de făcut pentru școală (lucru care nu-mi mai iese așa bine de un timp). Bacalaureatul, acest foarte prost poreclit „examen al maturității”, era aproape, iar eu trebuia să fac un efort considerabil să trec cu bine de cele șapte probe de poveste.

De ce? Pentru că urma să decid ce cale voi urma în viață. Ce facultate, carieră și unde îmi voi petrece ultimii ani în sistem. Ideea unui viitor decis de mine, odată plăcută, era acum un hazard prea mare pentru mine. „Timpul nu mai avea răbdare” cum bine își punea la status o prietenă pe Messenger.

Atunci învățam de frică.

Da, îmi era teamă de ce va urma, de rezultatele care prea crud te pun în două cete de smintiți și de mișei, cum cântă versul. Nu păream pregătit să știu ce vreau să fac în viața ce-mi părea prea lungă în vara aia.

Când nu știi ce să alegi, spunea odată Cosmin Alexandru, mergi la ASE. Nu știu cât de adevărat este asta pentru mine, dar când l-am auzit spunând asta, m-am regăsit în mod spontan în vorbele lui, și orice negare ulterioară nu a făcut decât să răsucească acest cuțit lung de trei ani în mintea mea de student care vrea o licență în economie.

Am descoperit totuși că această universitate mi-a dat mie șansa unică de a intra într-un mediu de organizații de voluntariat foarte interesant și la fel de bine dezvoltat. M-am găsit rezonând pe rând cu AIESEC București și cu ASER, asociațiile care m-au făcut să cred din nou în tineri, în societate și mai ales m-au ajutat să mă caut și să mă găsesc. Și să cred în mine așa cum n-am făcut-o niciodată.

Atunci învățam pentru a-mi dezvolta potențialul.

Am avut șansa de a cunoaște oameni cu care ești mândru să dai mâna și am legat prietenii dintre cele mai solide. Va fi probabil o parte din timpul investit cel mai cu folos în perspectiva unui viitor ce nu mai pare așa sumbru.

Mă gândesc acum la toate motivele de învățare de mai sus și mă întreb ce îmi mai rămâne acum? Mă simt parcă sleit de forțe și de motivații, nu mai vreau să fac parte dintr-un sistem ce mi se pare nedrept, doar pentru iluzia unei stabilități temporare. Nici nu-mi aminteam așa bine de ce mai învăț dacă nu scriam acest articol. Dar poate o idee încă mai încolțește în mine.

Acum învăț tot ce nu am reușit să învăț până acum. 

În loc de concluzie, am o întrebare pentru tine: Care mai e motivația ta de învățare?